DEXOnline

Dictionar Explicativ al Limbii Romane


Cauta un cuvant:

caciula

Ads by Google:

CĂCIÚLĂ, căciuli, s.f. 1. Obiect confecţionat din blană de oaie sau de alt animal şi care serveşte la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ♢ Expr. A-şi lua (sau a-şi scoate) căciula (de pe cap) = a-şi descoperi capul în semn de salut sau de respect. La aşa cap, aşa căciulă = cum e omul, aşa e şi purtarea lui. A-i ieşi (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî aşteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se şti, a se simţi) cu musca pe căciulă = a se simţi vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-şi face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care serveşte ca acoperământ pentru coşuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.

CĂCIÚLĂ s. v. cap, individ, ins, om, persoană.

CĂCIÚLĂ s. 1. (Mold. şi Bucov.) cuşmă, (Transilv. şi prin Munt.) şapcă. (Iarna poartă ~ pe cap.) 2. v. pălărie.

căciúlă s. f., g.-d. art. căciúlii; pl. căciúli

CĂCIÚL//Ă ~i f. 1) Acoperământ pentru cap confecţionat din blană de miel sau de alt animal; cuşmă. ♢ A schimba ~a a-şi schimba atitudinea. A se simţi cu musca pe ~ a se simţi vinovat. 2) fam. Persoană considerată ca unitate particulară, distinctă faţă de toate celelalte persoane; individ; ins. ♢ De ~ de fiecare persoană. 3) Obiect în forma unui astfel de acoperământ. [G.-D. căciulii] /Cuv. autoht.

caciula de inot

căciúlă (-ci), s.f. – 1. Moţ de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic ţăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiş de paie deasupra stogurilor de fân. – Mr., megl. căţiulă. Origine obscură, dar cu siguranţă expresivă. Prezenţa unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moţată“, ciocîrlău „bot“, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc“, cu coc „obiect rotund“, şi în acelaşi timp existenţa unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămăliemăgălie, ciocancocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Puşcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton şi Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicaţiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puţin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur“, în timp ce Puşcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 şi Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică“, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrşit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătăţită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 şi REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la acelaşi etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăţi fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s.m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaţilor infanterişti, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moţat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s.f. (adulare, umilinţă); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s.f. (moţ de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moţ“, këculjer „ciocîrlan“, këculoń „a avea urechile căzute“, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă“ (care ar putea deriva şi de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoşului“, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan“; bg. kačula „bonetă; moţ“, kačulat „moţat“, kačulka „bonetă“, kačuljă se „a-şi pune pe cap“ (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie“; kacsulia „capră albă cu capul negru“ (cf. căcior).


Trimite cuvantul pe Yahoo Messenger unui prieten