DEXOnline

Dictionar Explicativ al Limbii Romane


Cauta un cuvant:

hai

Ads by Google:

HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acţiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcţie de imperativ, corespunzând unor verbe de mişcare) Vino! veniţi! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamaţie care exprimă: regret, admiraţie, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. S. (n.) (Fam. şi arg.) Hărmălaie; scandal. ♢ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproş etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.

HĂI1 interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii şi vacile. – Onomatopee.

HĂÍ2, hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi1.

HÂÍ, hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. şi refl. A (se) prăvăli; a (se) nărui. – Cf. magh. h a j o l n i.

HÂÍ vb. v. apleca, dărăpăna, dărâma, înclina, lăsa, nărui, pleca, povârni, prăbuşi, prăvăli, risipi, strâmba, surpa.

HĂI interj. măi.

HAI interj. v. haide.

hai interj.

hăi interj.

hăí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. hăiáscă

hâí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hâiésc, imperf. 3 sg. hâiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. hâiáscă

A HÂ//Í ~iésc tranz. pop. A face să se hâiască. /cf. ung. hajolni

A HĂ//Í ~iésc 1. intranz. pop. 1) A mâna boii sau vacile, strigând „hăi“. 2) A stârni vânatul din culcuş, strigând „hăi“. 3) A umbla din casă în casă de Anul Nou cu pluguşorul; a ura. 2. tranz. A felicita în seara de Anul Nou prin recitarea pluguşorului. /Din hăi

HĂI interj. 1) (se foloseşte pentru a îndemna unele animale). 2) (se foloseşte repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se foloseşte ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec.

HAI interj. 1) (se foloseşte pentru a exprima un îndemn la acţiune) Haide. ♢ ~ noroc formulă de salut sau de urare. 2) (se foloseşte repetat pentru a exprima ideea unei înaintări încete, anevoioase sau pentru a exprima o mustrare sau un avertisment). [Monosilabic] /Orig. nec.

hai ca am glumit..da´ daca nu publici nimic vreau sa stii ca o fut pe ma-ta capra si o trag de tzatze. hai bafta..

hái (-iuri), s.n. – (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din ţig.

hăi interj. – Se întrebuinţează pentru a îndemna şi mîna animalele. Creaţie spontană. Se foloseşte numai la boi, vaci şi oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu ţipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s.n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se foloseşte pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriş, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu acelaşi sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuşi), pare de asemenea creaţie expresivă, şi este posibil să exprime aceeaşi intenţie (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina“). Din aceeaşi rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s.f. (hăţiş care serveşte drept ascunzătoare vînatului, tufişuri, mărăciniş; păr încîlcit; hărmălaie), şi hăciugă, s.f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă“; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă“, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s.f. „bălării“, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s.f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s.f. (larmă, zarvă); halău, s.n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneş, puturos); haladuda, s.f. (femeie murdară şi neglijentă; femeie bondoacă); hălăţugă, s.f. (femeie stricată); holcă, s.f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, şi DAR prin rus. golka „rebeliune“.


Trimite cuvantul pe Yahoo Messenger unui prieten