DEXOnline

Dictionar Explicativ al Limbii Romane


Cauta un cuvant:

obicei

Ads by Google:

OBICÉI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. ♢ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obişnuit, în genere. ♢ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. ♢ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în ţările româneşti în timpul orânduirii feudale. [Pl. şi: obiceie] – Din bg. običaj.

OBICÉI s. v. bir, dare, impozit.

OBICÉI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obişnuinţă, (livr.) habitudine, (înv. şi pop.) nărav, (pop.) învăţ, treabă, (înv. şi reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaş, (înv.) învăţătură, obicină. (Conform ŭlui a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanţă.

obicéi s. n., pl. obicéiuri

OBICÉ//I ĩuri n. 1) Însuşire dobândită cu timpul prin practică şi devenită trăsătură caracteristică; obişnuinţă; deprindere. ♢ A avea ~ (sau ~ iul) a obişnui. 2) Lege nescrisă, consfinţită de tradiţie, care este proprie unui popor sau unei comunităţi de oameni; datină; cutumă. ♢ Câte bordeie, atâtea ~ ie fiecare cu tradiţiile sale. De ~ în mod obişnuit; de regulă. Ca de ~ ca întotdeauna. /

obicéi (-iuri), s.n. – 1. Uz, practică, stil. – 2. (Înv.) Tradiţie, obiceiul pămîntului. – 3. (Înv.) Privilegiu. – 4. (Înv.) Contribuţie, impozit. – Var. ob(l)icer(iu). Sl. obyčaj, din učiti „a învăţa“, cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. običaj. Var., rare, arată o încrucişare cu oblici (Tiktin). – Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s.f. (înv., obicei), din sl. obyčinu „obişnuit“, sec. XVII; obicinui (azi redus la obişnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuelnic, adj. (înv., obişnuit, uzual); obicinuinţă (var. modernă obişnuinţă), s.f. (obicei, uz, uzanţă; familiaritate); obicinuit (var. obişnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obişnuit); neobişnuit, adj. (insolit); desobişnui, vb. (a se dezvăţa).


Trimite cuvantul pe Yahoo Messenger unui prieten